Joomla Free Themes by iPage Complaints

Alte trasee spre Varful Cozia


Lăsînd la o parte traseele de MTB, turiştii aventuroşi au posibilitatea să viziteze Parcul Naţional Cozia pe jos. Muntele pare mic, ştiu, dar nu vă lăsaţi păcăliţi doar ca să regretaţi după. Deşi altitudinea maximă e de doar 1668m, aduceţi-vă aminte că porniţi de la 300m ca să ajungeţi la 1600m pe o distanţă scurtă. Necesită ceva effort.
Fiindcă vă aflaţi într-un parc naţional, aveţi voie să mergeţi doar pe potecile marcate oficial, în caz contrar fiind pasibili de amendă între 3000-5000 de lei. Nu, nu e o glumă. Traseele oficiale pe care le-am parcus îndeajuns cît să le pot descrie sînt mai jos.

1. Mînăstirea Turnu (310m) – La Troiţă (673m) – Scorţaru – Turneanu – Cabana Cozia (1576m)
Timp de mers: 4-5 ore.
Marcaj: bandă roşie.
Anotimp: toate, dificl iarna.
Poteca porneşte din parcarea mînăstirii Turnu. Umpleţi-vă bidonul cu apă de la izvorul din stînga parcării, apoi căţăraţi-vă pe rădăcinile de lîngă gard pînă ieşiţi în drum. Aici e o bucată mîloasă indiferent de sezon, dar după ea nu mai aveţi treabă.
După vreo oră de mers o să ajungeţi în punctul numit „La troiţă”, unde puteţi lua o pauză. Drumul devine mai relaxat, iar după circa jumătate de oră veţi ajunge lîngă un bolovan impozant aflat în partea dreaptă. Urcaţi-vă pe el şi puteţi admira vîrful Cozia în stînga, Valea Păuşii sub, iar în faţă veţi vedea stînca muntelui Sălbaticu. Dacă e vară, uitaţi-vă de două ori pe ce călcaţi sau puneţi mîna, e plin de vipere. Au prostul obicei să stea nemişcate pînă în ultima clipă pentru a se feri de prădători şi sînt greu de depistat cînd nu se mişcă. Nu cred că vă doriţi să fiţi muşcat de una.
Coborîţi de pe bolovan înapoi în potecă şi continuaţi în coborîre uşoară pînă întîlniţi indicatorul către Scorţaru. Urmăriţi banda roşie de pe copaci pe o brînă destul de îngustă pînă cînd poteca iese într-o mică şa stîncoasă. De aici va continua domol pentru circa jumătate de oră. Din nou, mare grijă pe unde puneţi piciorul vara. În partea dreaptă veţi găsi un izvor cu debit mic, ultima sursă de apă pînă la cabană. Umpleţi-vă cu apă, eventual bidonul.
Poteca îşi pierde cumpătul curînd şi ajunge pe tot felul de pietre alunecoase, desprinse din pereţi, scoţîndu-vă într-o vale doar ca apoi să vă trîntească un prăpăd de urcuş pînă în muchia Turneanu. Sus veţi întîlni o altă potecă, marcată cu triunghi roşu, care pleacă tot de la mînăstirea Turnu. Fix cum ieşiţi din pădurea de fag, veţi întîlni un mic adăpost din lemn unde puteţi lua o bine-meritată pauză. Dacă e vară, luaţi-vă pantalonii. În faţă o să se dezlănţuie iadul, prezent sub forma unui desiş de urzici. Va trebui să le înduraţi vreo jumătate de oră, pînă cînd poteca ajunge în pădure. Ştiu, pantalonii lungi nu ajută prea mult, era mai bine cu scurţi? Apropo, zona e vizitată de mistreţi şi urşi. Faceţi-vă auziţi din timp ca să se poată pregăti pentru luarea prînzului.
Presupunînd că sînteţi încă în viaţă, după încă vreo oră veţi ajunge la Pietrele Vulturilor, punct în care fie urmaţi una din nenumăratele poteci care duc spre vîrf, fie vă vedeţi de treabă şi continuaţi spre cabană. Destupaţi o bere şi felicitaţi-vă.

2. Mînăstirea Turnu (310) – Pietrele Roşiei – Turneanu – Cabana Cozia (1576m)
Timp de mers: 4-5 ore
Marcaj: triunghi roşu.
Anotimp: dificil iarna, evitaţi-l după ploaie.
E cel mai scurt traseu către vîrf şi porneşte tot din parcarea mînăstiri, dar pe partea stîngă cum vă uitaţi către vîrf. Traseul începe din spatele mînăstirii, către nord, debutînd cu o bijuterie de pantă pe care vă veţi scuipa plămînii pînă ajungeţi în mirobolanta zonă cu urzici de sus. Poteca ocoleşte Pietrele Roşiei, dar nu vă va menaja. Dacă e uscată, veţi ajunge la adăpostul de la intersecţia cu Scorţaru în aproximativ două ore. În caz că n-aţi mai înjurat de multă vreme şi vă era dor, sugestia mea e să urcaţi pe aici primăvara, cînd poteca devine un amestec delicios de zăpadă fleşcăită şi noroi. Sau – mai bine – să coborîţi pe aici în aceeaşi perioadă a anului.

3. Gara Lotru (317m) – Muchia Vărateca – Muchia Urzicii – Rotunda – Cabana Cozia (1576m)
Timp de mers: 5-6 ore.
Marcaj: bandă albastră.
Anotimp: dificil iarna.
Traseul porneşte din gara Lotru. Puteţi ajunge aici şi cu maşina, trecînd peste baraj, dar cea mai bună alegere e trenul. Mergeţi spre sud, urmărind drumul neasfaltat de lîngă calea ferată. În dreptul ultimelor case îşi schimbă brusc direcţia către stînga, la 90 de grade. Treceţi prin păşuni pînă cînd întîlniţi un fir de apă. Umpleţi-vă bidonul, nu veţi mai găsi pînă în apropierea cabanei. Treceţi peste pîrîu şi pregătiţi-vă psihic pentru urcuşul zdravăn prin pădurea de fag, mesteacăn, stejar, molid şi zadă.
După vreo trei ore de urcat veţi ajunge în Poiana lui Gavrilă, un loc de unde se poate vedea foarte bine Valea Oltului. Continuaţi să urmăriţi muchia, intraţi din nou în pădure, încă un urcuş, treceţi pe sub nişte stînci aflate în stînga potecii, apoi ieşiţi în Poiana Urzica Mică. Nu ştiu de unde-i vine numele, dar urzicile numai mici nu sînt.
Marcajul şi poteca se pierd destul de uşor în poiană, dar pot fi găsite mergînd spre dreapta la 90 de grade, urmărind liziera în urcare uşoară. Uitaţi-vă cu atenţie după semne la margine pădurii. Odată ce găsiţi poteca, va fi greu de pierdut mai departe, fiind lată şi uşor de urmărit. La cîteva minute mai în faţă veţi întîlni un izvor. Cu puţin noroc veţi fi ignoraţi de mistreţi şi urşi, ieşind în scurt timp în poteca de pe Turneanu. Ajunşi la cabană, deschideţi-vă o bere rece şi lăudaţi-vă că aţi venit din Lotru pe Văratica. Da, lăudaţi-vă, nimeni nu prea urcă pe aici, majoritatea coboară. Dacă mai era şi zăpadă cînd aţi urcat, felicitări! Aveţi cîteva doage lipsă, ca subsemnatul.

4. Mînăstire Turnu (310m) – Mînăstirea Stînişoara (720m) – Vlădeasa – Durduc (1568m) – Cabana Cozia (1576m)
Marcaj: bandă albastră.
Timp de mers: 5-6 ore.
Anotimp: oricare, ceva mai dificil iarna.
Poteca e comună cu cea care urcă pe Scorţaru pînă lîngă indicator. În loc să urcaţi pe brînă, continuaţi pe drumul lat, treceţi pe lîngă Grotele din Drum şi vă îndreptaţi spre mînăstirea Stînişoara. Un izvor amenajat stă chiar lîngă potecă, la cîteva zeci de metri mai jos de mînăstire. Umpleţi-vă bidonul. În caz că timpul vă permite o oră jumătate de ocol, vă recomand să urmaţi poteca din stînga (pe lîngă pîrîu) pentru a vedea cascada Gardului. Căderea de apă e în jur de 17m şi arată impresionant cînd debitul de apă e serios.
Faceţi cale întoarsă la izvor, umpleţi-vă bidonul dacă n-aţi făcut-o încă, apoi treceţi prin curtea mînăstirii pînă cînd ajungeţi la un alt adăpost din lemn, aflat în partea dreaptă. Zona asta e plină de mure pe timpul verii (august-septembrie). Dacă vă aflaţi aici în perioada potrivită, faceţi o oprire la standuri şi îmbuibaţi-vă pînă nu mai puteţi. Eu fac chestia asta de fiecare dată şi regret la nici jumătate de oră după.
Revenind la adăpost, în dreapta acestuia se poate vedea un drum de car, destul de lat, care continuă pe muchie şi vă scoate tot la mînăstire. E o alternativă la traversarea curţii. Continuaţi spre stînga, urmînd să treceţi printr-o zonă care geme de ghiocei primăvara. De aici poteca începe să urce destul de abrupt şi susţinut pînă veţi ajunge la o zonă stîncoasă prevăzută cu cabluri. Dacă e vară, vă spun din nou: aveţi grijă pe ce călcaţi şi pe unde puneţi mîna! Vipere preferă stîncile şi stau nemişcate.
Zona cu cabluri se termină destul de rapid şi vă scoate într-un punctd e belvedere numit Colţul lui Damaschin. Mînăstirea Stînişoara se va vedea superb, încadrată de stîncile verticale ameţitoare din laterale şi de sub. Da, sînt vreo 40m de căzut pînă jos în potecă, aveţi grijă!
Urmaţi în continuare poteca, plină de serpentine stînga-dreapta pînă ajungeţi în muchie. Din nou stînga, iar în curînd veţi ieşi din pădure în golul alpin. Muntele Durduc se află în stînga, o stîncă imensă pe care o puteţi vizita pentru a vedea un răsărit, apus sau luminile oraşelor Rîmnicu Vîlcea şi Călimăneşti. De fapt, puteţi veni aici oricînd, mereu e ceva de văzut. Încă zece minute şi aţi ajuns la cabană. Destupaţi o bere şi felicitaţi-vă.

5. Cabana Cozia (1576m) – Mocirle (1727m) – Poarta de Piatră
Timp de mers: 4 ore dus-întors.
Marcaje: cruce roşie, punct roşu.
Anotimp: oricare.
Coborîţi pe drumul auto dinspre nord pînă ajungeţi într-o mică poieniţă din care se desprinde un drum către stînga, în urcare. Veţi trece printre nişte zade, drumul va începe să coboare şi veţi ajunge la Poiana Mocirle, unde se află o stînă. La 50 de metri spre stînga ar trebui să vedeţi punctul roşu pe un fag bătrîn, iar de aici veţi urmări poteca destul de firavă pînă la Poarta de Piatră. Aceasta din urmă e o arcadă naturală din piatră, arcuită la circa 10m deasupra. Holbaţi-vă, trageţi nişte poze, apoi urmăriţi acelaşi drum înapoi spre cabană.
(Poteca marcată cu cruce roşie continuă de la Mocirle către Pripoare, un sat aflat spre nord est. Dezavantajul acestui traseu e că nu ştiu să existe transport public către şi dinspre sat, motiv pentru care nu am fost mai departe. Dacă aveţi prieteni care pot fi convinşi să vă aştepte cu maşina acolo… nicio problemă. Aveţi totuşi în vedere că această zonă e cea mai puţin circulată din tot masivul, iar sălbăticia e la ea acasă. Vă aflaţi pe un teritoriu populat de urşi, mistreţi, lupi şi rîşi. Comportaţi-vă ca atare.)

6. Castrul roman Arutela (280m) – Nuceţel – La troiţă
Timp de mers: 2 ore.
Marcaj: bandă albastră.
Anotimp: oricare.
Aşa deci, tocmai aţi trecut peste barajul de la Turnu în timp ce vă îndreptaţi spre mînăstire, dar aţi remarcat o construcţie antică în faţa barajului? Sigur că aţi remarcat! E castrul roman Arutela, construit în anul 138 de arcaşii sirieni (Suri Sagittari) la ordinele lui Titus Flavius Constans, procurorul imperial al Daciei Inferioare. Uimiţi de castrul de 60x60m, uitaţi complet de mînăstire şi continuaţi să mergeţi vreo 300m pe lîngă drumul plin de camioane care trec în neştire din ambele părţi. Zgomotul vă cam scoate din sărite, aşa că intraţi în pădure pe primul drum de car la stînga, urcînd decent către Poiana Nuceţel. Pe majoritatea hărţilor e trecută eronat ca fiind Poiana Muşeţel, avînd în vedere că zona mai e cunoscută sub numele de Nucet. Nucet, Nuceţel… aţi prins ideea? Revenind la drum, veţi trece printr-o zonă fabuloasă cu amestec de pini şi mesteceni, veţi intra în pădure, iar după vreo oră veţi fi La Troiţă. De aici puteţi continua către Turnu, Stînişoara sau Cozia, în funcţie de preferinţe.

7. Brezoi (340m) – Vultureasa – Tîrsa (1280m) – Poiana lui Pavel – Motel Lotrişor (330m)
Marcaj: punct roşu.
Timp de mers: 10-12 ore (sau spart în două zile).
Anotimp: primăvara devreme, înainte să înfrunzească pădurea, sau toamna tîrziu, după căderea frunzelor şi înainte de zăpadă. De evitat iarna pe zăpadă şi vara, cînd e plin de urzici, urşi, iar vizibilitatea e redusă.
E unul dintre cele mai frumoase trasee din parc şi se numără printre favoritele mele. Deşi se află în alt grup muntos (munţii Căpăţînii), pe partea dreaptă a Oltului, face parte tot din Parcul Naţional Cozia. Taseul poate fi parcurs dintr-un cap în altul şi într-o singură zi, însă doar cu ruscac uşor, dacă sînteţi în formă şi cunoaşteţi bine zone. Recomandarea mea e să-l pargurgeţi în două zile, pentru a vă putea bucura de peisaj fără a fi nevoiţi să treceţi în goană. Luaţi-vă cortul şi încercaţi să mergeţi cu cineva care a mai fost în zonă. Traseul pierde marcajul (uneori şi poteca) în zonele în care aveţi cea mai mare nevoie şi, chiar dacă nu pare cine ştie ce munte, e extrem de derutant şi înşelător. Varianta optimă e să lăsaţi o maşină în Brezoi şi una la Motel Lotrişor.
Porniţi de la faimoasa statuie a Tovarăşului Tăietor din Brezoi, mai nou Domnul Ţapinar, treceţi drumul spre Monumentul Eroilor şi continuaţi spre Voineasa pînă la primul drum pavat cu piatră din stînga. Urmăriţi drumul, ocoliţi liceul prin dreapta, apoi îndreptaţi-vă spre sud urcînd pe drumul asfaltat pînă daţi de panoul informativ instalat de cei de la parc. Coborîţi din drumul asfaltat către dreapta, treceţi peste pîrîu şi continuaţi printre case. În momentul în care casele se termină, poteca se îngustează şi urcă destul de abrupt spre dreapta. După vreo zece minute de mers de aici veţi da de un izvor, singura sursă de apă pentru următoarea jumătate de zi. De aici ieşiţi imediat într-o păşune, urcînd către stînga, aproape de lizieră. O casă prăpădită poartă semnul pe una din laturi, iar mai sus de ea va trebui să viraţi la stînga, pe poteca cu aspect de brînă. Căutaţi cu atenţie marcajul, mai sînt poteci în zonă!
Nu mult mai sus veţi ajunge la primul punct de belvedere, o zonă stîncoasă de pe care puteţi admira Brezoiul, Ţurţudanul (vîrful de lîngă) şi Stîncăriile Doabrelor. Din păcate, nu departe de aici veţi rămîne şi fără potecă, şi fără marcaj. Continuaţi perpendicular spre muchie, pînă cînd ajungeţi în ea. În dreapta există un alt punct de belvedere, mai spectaculos decît primul. În stînga veţi regăsi atît marcajul cît şi poteca după scurt timp.
Urmează o zonă cu doborîturi, iar imediat după ea veţi întîlni una din zonele mai tehnice ale traseului. Poteca se înscrie pe o brînă îngustă spre dreapta, ocolind o stîncă, iese într-o şa sub formă de V aflată între zona ocolită şi un colţan impunnător, apoi se înscrie în coborîre către stînga. Ţineţi colţanul din dreapta aproape şi căutaţi cu atenţie marcajul. După această zonă urmează o săritoare pe urcuş care se poate căţăra la liber cu un stop de curaj şi două linguri de atenţie. Încă o dată: urmăriţi marcajul! Nu e un loc propice în care să cădeţi şi să vă rupeţi ceva. Totodat, mare atenţie la vipere!
Nu mult mai departe veţi ajunge în vîrful Vulturesii, probabil locul cu cea mai bună panoramă din tot traseul. Din păcate, tot aici rămîneţi făr marcaj şi potecă. Urmăriţi creasta pe cît posibil pînă cînd ajungeţi la o lamă îngustă de stîncă, plină de jnepeni. Coborîţi cu atenţie spre dreapta şi veţi găsi poteca. Aceasta coboară constant pentru o perioadă, apoi începe să urce domol pînă într-o şa destul de lată, unde se petrece un fenomen destul de curios. Practic ieşiţi din zona de conifere şi ajungeţi în foioase, pe urcare. Urcaţi movila din faţă ţinînd uşor spre stînga, pînă ajungeţi iarăşi în conifere.
La maximul de înălţime al potecii veţi avea din nou parte de lipsa marcajul şi a potecii, dînd în schimb peste o lespede înclinată, alunecoasă, împrejmuită de rugi de mur. Escaladaţi cu grijă lespedea sau ocoliţi-o cu tot cu rugi, căutînd apoi semne de potecă şi marcaj după ea, în uşoară coborîre. La un moment dat poteca va deveni din nou vizibilă, scoţîndu-vă la Izvorul Ferigele. Beţi cîtă vă trebuie, la circa o oră distanţă se află Poiana Tîrsa unde e un izvor cu debit mult mai serios. Muchia franjurată din dreapta poartă numele de Coşurile Narăţului şi e plină de stîncării formidabile. În spatele acestora se află o veche potecă ce face legătura cu Claia cu Brazi, potecă încă folosită de călugări şi pustnici de la mînăstirea Frăsinei.
De la izvor, drumul se domoleşte, practic urmînd curba de nivel pînă într-o şa în care se mai vede un marcaj vechi. În stînga e un vîrf oarecum pietros şi împădurit cu molid, iar în dreapta se vede o ravenă destul de largă. Coborîţi pe aceasta către stînga, poteca va redeveni vizibilă în scurt timp, iar după vreo jumătate de oră veţi ajunge în poiana Tîrsa. Ridicaţi cortul şi atîrnaţi mîncarea într-unul din fagi cu ajutorul unei corzi. Zona e frecventată de urşi, nu vă forţaţi norocul. Puteţi aprinde un foc în vatra existentă pentru a vă găti mîncarea şi/sau pentru moral. Lăsînd stîncile din margine în stînga şi coborînd circa 50m perpendicular pe poteca pe care aţi ajuns, veţi descoperi un izvor permanent cu debit decent.
Pentru a doua zi, traversaţi poiana către valea vizibilă spre est-nord est, fiind atenţi la poteca marcată cu punct roşu care se va înscrie în urcuş domol spre dreapta. Există un traseu care coboară pe Valea Satului şi vă scoate în Brezoi, dar e fezabil doar cînd apa are un debit redus. Nu de alta, dar va trebui traversată de peste 100 de ori, şansele să ajungeţi cu picioarele uscate fiind nule. În caz că sînteţi masochişti, coborîţi pe vale în timpul verii, cînd urzicile vă trec de cap (înălţimea propriei persoane e complet irelevantă).
Revenim la traseul marcat cu punct roşu. Acesta continuă cu urcări şi coborîri domoale pînă într-o poiană micuţă, unde va trebui să viraţi la dreapta după sfîrşitul ei, ieşind în Poiana lui Pavel. De aici poteca şi marcajul devin extrem de evidente şi începe o coborîre sănătoasă pînă în drumul forestier aflat în fundul Văii Lotrişorului. Spre final marcajul dispare complet odată cu poteca (pentru ultima oară), dar drumul e uşor de găsit. Coborîţi pe firul apei către cascada Lotrişor. Deşi artificială, cei 30m arată impunător şi e foarte apreciată de căţărătorii pe gheaţă. Drumul se termină la circa 100m de motel, unde ar fi bine să fi lăsat maşina. Altfel, aveţi de mers 8km pe asfalt, printre camioane.

8. Brezoi (340m) – Poiana Suliţa (1000m) – Stîncăriile Beţelului – Călineşti (328m)
Timp de mers: 5-6 ore
Marcaje: cruce roşie, bandă albastră, triunghi roşu.
Anotimp: oricare, cu condiţia să nu fie ud sau cu zăpadă.
Un alt traseu favorit de-al meu care porneşte din centrul Brezoiului. Lăsaţi-vă maşina în parcarea de lîngă pod, treceţi podul, mergeţi spre stînga pînă daţi de pîrîul Doabrelor, care urcă printre case şi urmaţi drumul. În partea dreaptă e un izvor din care puteţi lua apă, mai există unul la vreo trei ore de mers, însă greu de găsit. După ce se termină casele veţi ajunge în faţa unor bolovani imenşi de conglomerat, denumite Melcii Doabrelor. Poteca urcă pe muchia povîrnită, alunecoasă şi plină de pietriş din dreapta, scoţîndu-vă la unul din stîlpii de înaltă tensiune după aproximativ o oră.
Poteca se domoleşte, iar după vreo jumătate de oră vă scoate pe vîrful unei stînci masive, rotunde şi prăpăstioase de pe care se pot vedea o parte din Stîncăriile Beţelului. Mare grijă cum călcaţi, poteca e foarte îngustă, plină de rădăcini şi frunze, iar stînca se macină şi e plin de pietriş rotunjit. Prăpastia din dreapta e suficient de adîncă încît să vă îngăduie să repetaţi rugăciunea pînă ajungeţi jos. După ce scăpaţi de bucata asta, destul de scurtă, o să ajungeţi într-o şa cu o stîncă înclinată în stînga şi o pădure de fag în dreapta. Urmăriţi marcajele pe fagi pînă ajungeţi aproape de albia pîrîului Beţel. Inundaţiile din 2014 au rupt o bucată destul de zdravănă din potecă, aşa că va trebui să căutaţi o zonă suficient de joasă pe unde să coborîţi.
Treceţi peste pîrîu şi urmaţi drumul de vizavi în amonte. Acesta se va termina în scurt timp şi va deveni o potecă, ieşind în capătul superior al Doabrelor, trecînd pe lîngă vechea casă a lui Todorof. Marcajele vă vor scoate în Poiana Suliţei, un cătun locuit de cîteva familii care încă mai păstrează tradiţiile locului. Marcajul cu cruce roşie continuă peste muchie către Călineşti, dar e dat extrem de prost şi e dificil de urmat. Deşi am fost de mai multe ori în zonă, n-am nimerit acelaşi drum de două ori. În plus, muchia crenelată dinspre est e cu mult mai spectaculoasă.
Ideal ar fi să parcurgeţi zona cu cineva care a mai fost. În caz că nu, în vîrful poienii veţi găsi un drum care coboară către est şi marcajul cu bandă albastră. Urmăriţi banda pentru circa jumătate de oră, coborînd pe drumul de car pînă cînd acesta face un ac de păr spre dreapta, începînd să urce uşor. Pădurea se termină brusc în punctul în care începe din nou să coboare, pe unul din copaci fiind încă vizibil un vechi triunghi roşu. Aici părăsiţi drumul de car şi o luaţi la stînga fix pe marginea pădurii urmînd marcajul triunghi roşu, mult mai vizibil ceva mai jos. Continuaţi pe muchie în coborîre către stînga, pînă cînd întîlniţi în faţă primele lame de piatră. În dreapta e o ravenă plină de căzături pe care o veţi coborî în traversare spre stînga, ţinînd tot timpul stîncile aproape. Poteca va redeveni vizibilă şi veţi regăsi marcajul atît pe copaci cît şi pe stîncă. După o serie de stînci, lame şi creneluri de toate formele veţi urca pînă la o lamă incredibil de îngustă, sfidînd parcă gravitaţia.
Continuaţi spre stînga, coborînd printr-o altă ravenă plină de căzături şi rugi, ţinînd din nou stînca aproape, în partea stîngă. Nu mult mai în faţă o să aveţi un perete vertical cu un bolovan agăţat în partea de sus, de parcă ar sta gata să cadă. Poteca se înscrie din nou în urcare uşoară printr-un şanţ săpat în rocă de către natură. Veţi ajunge în marginea Văii Văcarilor, iar monstruozitatea paralelipipedică de peste vale se numeşe Piatra Văcarilor. Poteca se înscrie pe curba de nivel, devenind o brînă extrem de îngustă şi expusă, aducînd stîncile în partea dreaptă. Copacii din împrejurimi dau un fals sentiment de siguranţă, aşa că păstraţi-vă atenţia. De aici înainte poteca se afundă în pădure, urmînd muchia pînă în Călineşti, unde ar fi bine să aveţi a doua maşină.


 
 
    
Accesări: 3486